Nota de plată a egalităţii noastre

După două războaie care au lăsat lumea plină de cratere, sânge şi lacrimi, cea mai inteligentă concluzie la care specia umană a fost în stare să ajungă este cea cum că rivalităţile dintre comunităţile cristalizate în state nu mai au ce căuta în peisaj, drept pentru care popoarele trebuie să se unească în tot felul de structuri suprastatale, centralizatoare, uniformizatoare, totul de dragul păcii. Şi pentru că ultima traumă a umanităţii a pornit din derapajele nevrotice ale unor personaje din fruntea regimurilor totalitare, idealul în jurul căruia s-au constituit cele mai durabile dintre aceste constructe a fost libertatea. Preţul acestei libertăţi apare tipărit pe o dichisită notă de plată închisă într-un plic elegant: egalitatea între oameni şi egalitatea între grupuri. 

Definită la nivel ideologic ca absenţă a vreunei ierarhizări, această libertate capătă dimensiunea obligativităţii unei ospitalităţi fără margini manifestate faţă de orice grup doreşte a se amesteca în rândurile altuia. Respingerea unor personaje ameninţătoare este pusă pe picior de egalitate cu denigrarea acestora. Egalitatea este încadrată într-un sistem dual de bine şi rău, iar pentru asigurarea ei, categoriile care, cândva, au fost defavorizate primesc dreptul de a discrimina. Ura este, desigur, interzisă în cadrul acestui construct, chiar dacă nici nu s-ar naşte în absenţa unor asemenea reglementări absurde. Atâta valoare s-a pus pe dreptul popoarelor de a-şi alege liderii! De fapt, pentru un grup este mai important să-şi aleagă proscrişii decât să-şi aleagă liderii. 

Unei comunităţi îi este mai uşor să schimbe un lider incomod decât să supravieţuiască şi să funcţioneze în condiţiile interdicţiei de a exclude membrii care încearcă s-o submineze sau ale căror valori contravin celor acceptate de majoritate. Este reciproc avantajos dreptul grupului de a-şi selecta membrii. Resursele alocate contradicţiilor intestine fără rost s-ar realoca unor interese mult mai lucrative. Chiar şi atunci când naţiunile erau principalele grupuri formatoare de stat, excluderea nonapartenenţilor nu se făcea din raţiuni de ură sau din iluzia superiorităţii, ci din cauza incompatibilităţilor culturale. Adolf Hitler a fost excepţia, nu regula. Atât de puternică a fost spaima cauzată de acest personaj, încât, deşi el însuşi avea o viziune nuanţată asupra ierarhiilor dintre popoare sau rase, actuala ideologie a Uniunii Europene uniformizează oamenii fără a ţine seama de faptul că deschzându-şi atât de larg porţile invită o herghelie întreagă de cai troieni cu burţile burduşite de oameni care nu-şi doresc existenţa acestui construct. 

Europa merge în direcţia extremei sale mai departe decât Hitler a mers în direcţia extremei lui! În praful lăsat în urma sa de imperiul obsedat de egalitate au rămas, osteniţi, şi Stalin, şi Lenin, şi Marx. Uniunea aceasta este ea însăşi o reacţie la o ordine anterioară ei. Reacţia, deşi de sens opus, este supradimensionată comparativ cu acţiunea care a produs-o. Nu ar fi de mirare să i se răspundă, într-o zi, în aceeaşi manieră şi să înţeleagă că ceea ce a făcut ea în ultima jumătate de veac este la fel de ridicolă ca o fictivă tentativă de a ucide păduchele din capul unui copil cu un... baros!

"Atâta se vorbeşte despre egalitate... Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun este că toţi vor muri" .(Bob Dylan)