Când autoritatea eşuează în a se certa cu tine

Dezbaterea, rivalitatea, opoziţia şi competiţia sunt motoare puternice ale progresului speciilor. Sunt unele dintre puţinele reminiscenţe ale stării naturale a omului, prezente în noi şi astăzi. Da Vinci l-a avut pe Michelangelo. Bell l-a avut pe Marconi. Edison l-a avut pe Tesla. Statele Unite au avut Uniunea Sovietică. Depăşirea adversarului real sau imaginar a constituit şi constituie cea mai ascuţită sabie care poate fi folosită împotriva lenei şi împotriva resemnării. Civilizaţiile înfloritoare au apărut în spaţiile geografice care au lansat provocări. Polinezienii nu au avut nevoie de a se dezvolta, din moment ce un topor de piatră le este suficient pentru a lua din natură tot ce le trebuie, în condiţiile în care tot ce le trebuie creşte în copacul la umbra căruia dorm. Europenii, în schimb, n-au avut asemenea noroc. Au trebuit să muncească pentru a obţine hrana, mai ales că aceasta avea obiceiul de a se apăra. Lenea umană nu a dispărut, însă. Este normal ca ea să existe, asigură echilibrul atât de necesar eficienţei. Omul nordic a dezvoltat tehnologie care să-l ajute în a obţine cât mai multe resurse cu cât mai puţin risc şi cât mai puţin efort. Oponentul acestui om a fost deci, mediul însuşi.

La capătul nostru de evoluţie, adversarii au dispărut. Mediul a fost învins în mare măsură. Omul se opune doar altui om. Vremea războiului total a apus, şi ea, cel puţin pentru o vreme. Cea mai puternică sursă de progres a devenit gândirea. FIlosofia şi ideologia stârnesc în om trăiri puternice, pasiuni sau, dimpotrivă, îl domolesc şi-l fac să se complacă în mediocritate, uniformizare, subjugare faţă de autoritatea preocupată de propria ei prezervare. Este lesne de înţeles de ce autoritatea interzice anumite forme ale gândirii. Există legi care condamnă ura faţă de o anumită categorie etnică (nu faţă de toate), negarea unui anumit eveniment istoric (nu a tuturor). Există surghiunirea în erezie a atitudinilor potrivnice unei anumite structuri suprastatale. Diavolul de astăzi este un antieuropean căruia nu-i plac evreii şi care nu crede în Holocaust. În mod normal dezacordul faţă de idei şi atitudini se manifestă prin contraargumente. Autoritatea îşi permite, însă, luxul de a se feri de cazna conceperii unui raţionament funcţional. Îi este suficient să interzică sau să proscrie ceea ce nu este în stare să contrazică. Or, ideile există pentru a fi contrazise, nu interzise, oricât de periculoase ar fi. Niciodată o idee nu poate fi periculoasă decât pentru jumătate dintre părţile aflate în dezbatere. În aceste condiţii, cum supravieţuieşte logica democratică, fundamentată pe libertate, a constructului autoritar? Dreptul de a exprima orice opinie devine dreptul de a exprima orice opinie care nu contravine opiniilor conducătorilor. Între a urî şi a acţiona în consecinţa urii este un pas enorm. Câţi oameni urăsc pisicile? Câţi oameni omoară pisici pe stradă? Cu atât mai mare este diferenţa atunci când obiectul urii este, totuşi, un grup uman. Autorităţii îi este, însă, mai uşor să construiască tabu-uri pe bază de frică, decât să argumenteze că urile pe care le condamnă sunt nefondate, iar ideologiile indezirabile sunt greşite şi nu pot funcţiona. 

Nu există idei bune şi idei rele. Există idei inteligente şi idei proaste. Nu există gândire periculoasă. Există gândire ameninţătoare. Apărarea împotriva ei trebuie făcută cu instrumentele gândirii, nu ale opresiunii, la fel cum apărarea în caz de război se face cu armele, nu cu... poezia! Ca un golan care vine cu un cuţit la o bătaie cu pumnii, autoritatea se dovedeşte incapabilă de a se lupta cu mijloace egale celor ale adversarului şi se foloseşte de pârghii inaccesibile acestuia, cum ar fi instituţiile represive şi de cenzură, dar şi posibilitatea de a se exprima public mult mai facil şi mai eficient decât cetăţeanul. Situaţia este cu atât mai gravă, cu cât legiuitorul prezent predică toleranţa, egalitatea de şanse, nediscriminarea. Cum se împacă ele cu faptul că un gânditor care preferă să nu se lase dus de acest curent găunos este violent reprimat, în spiritul aceloraşi valori care sunt condamnate? 

Cauza acestei fracturi de logică în gândirea politică o constituie lipsa garanţiei prezenţei unor oameni superiori intelectual în structurile de conducere. Conştienţi de acest lucru, mediocrii conducători ostracizează ideea de "superioritate", calificând-o drept fascistă şi fascismul îl consideră din start rău, fără a-i analiza la rece componentele. În acelaşi timp, la fel de condamnatul comunism a fost disecat şi părţi ale sale au fost menţinute şi integrate în ideologia contemporană. Observi standardul dublu? Calea de acces în elită nu este construită pe fundaţii meritocratice, pentru că numeroşi oameni vor neapărat să se simtă capabili de a conduce. Bufonul vrea să creadă că poate deveni rege, iar regele îi vinde această iluzie ca să-i potolească ironiile. Un rege bun ar fi capabil să îl învingă pe bufon în orice competiţie. Coroana de astăzi, în schimb, s-a hidoşit într-atât, că nu mai este cu nimic diferită de căciuliţa colorată a bufonului iar, de sub balconul palatului, supusul nu ştie în faţa căruia dintre cei doi îngenunchează.

Află pe cine n-ai voie să critici ca să afli cine te conduce. (Voltaire)