Despre respect

La început a fost uimirea. A fost cea mai pură uimire manifestată în faţa unui act de care doar unul era capabil. Poate ştia să facă un foc sau poate a avut norocul de a fi atacat de-un leu bolnav pe care l-a învins. Acel prim om puternic a câştigat admiraţia celor care-şi doreau a fi ca el. Pentru a fi ca el, ei au vrut să facă ceea ce făcea el, cum făcea el. S-au născut ritualuri şi legende în jurul celui care a descoperit că două pietre lovite dau scânteie. Că a fost noroc sau rezultatul unei cazne secrete, prea puţin contează. Câştigase lupta cu ai lui şi se instalase în vârful primei scări ierarhice. 

Cel căruia pionierul autorităţii i-a predat ştafeta, poate vreun fiu, n-a putut să se ridice la înălţimea predecesorului. Al doilea n-a putut fi un alt prim. Dar ţinea Pietrele cărora, în timpul trecerii de la cel bătrân la cel tânăr, le-a crescut majusculă. Şi incapabilii de la poalele majestăţii lui, prea leneşi sau prea scunzi pentru a apuca scara pe care se suise cel defunct, au simţit aceeaşi uimire. Acelaşi respect. Reflexul pavolovian a invadat simţirea celor mai primitivi dintre oamenii primitivi. Tresărirea pe care un om le-o declanşa, acum izvora dintr-o pereche de pietre devenite simbol.

Respectul pentru funcţie s-a cristalizat în tradiţie. Nu contează cine călăreşte calul alb. Atâta timp cât o face, trebuie respectat. Nu contează cine l-a suit acolo şi de ce. Nu contează unde conduce calul sau măcar dacă ştie s-o facă. Un incompetent cu un băţ în mână este un rege doar pentru că ţine băţul care trebuie. Învaţă o replică magică: "Dumnezeu m-a pus aici". El nici măcar n-a trebuit să fie cel care a urlat replica cel mai tare şi mai convingător. A moştenit-o, pur şi simplu. Sceptrul din mână i-a făcut pe toţi să tacă, amintindu-şi de primul care l-a ţinut, chiar dacă nu l-au cunoscut vreodată. 

Consecinţa respectului impus de funcţie sau de statut este reţinerea omului de jos din a critica deciziile celui de sus. El are dreptate, pentru că e regele, profesorul, tatăl. El nu greşeşte niciodată pentru că e acolo. Chiar dacă e acolo din greşeală. Atitudinea refractară, disidenţa, întrebările ridicate de minţile singure, dar critice imediat sunt înăbuşite de gloata celor cu gândirea înceţoşată de... respect! Tragedia acestei rămăşiţe de Australopitec din adâncurile gândirii noastre stă în faptul că ei, cei supuşi, o gândesc: "n-are dreptate!". Dar n-o vor spune. Înmormântează revolta mai jos de laringe şi se mulţumesc a se bucura când pâinea mai bună pe care n-au avut curaj s-o ceară se plămădeşte din grâu hrănit cu sângele celor fără respect, al nesimţiţilor care au îndrăznit a pune autoritatea la îndoială. Dar adevărul este că nesimţiţii sunt cei care au aflat pentru tine că Soarele nu se învârteşte în jurul pământului. Lor le datorezi avionul în care te lăfăi când faci sluj la corporaţia ta. Lor le datorezi chiar şi corporaţia pentru care faci sluj. Mai gândeşte-te, de unde pleacă rânjetul pe care-l arborezi în faţa "domnului director", sperând că te înnobilează cu un birou cu un metru mai lung şi cu o secretară doar o idee mai frumuşică decât nevasta ta plictisită de acasă?

"Vorbesc cu orice om la fel, indiferent dacă este gunoierul sau rectorul Universităţii" (Albert Einstein)