duminică, 26 ianuarie 2014

Nota de plată a egalităţii noastre

După două războaie care au lăsat lumea plină de cratere, sânge şi lacrimi, cea mai inteligentă concluzie la care specia umană a fost în stare să ajungă este cea cum că rivalităţile dintre comunităţile cristalizate în state nu mai au ce căuta în peisaj, drept pentru care popoarele trebuie să se unească în tot felul de structuri suprastatale, centralizatoare, uniformizatoare, totul de dragul păcii. Şi pentru că ultima traumă a umanităţii a pornit din derapajele nevrotice ale unor personaje din fruntea regimurilor totalitare, idealul în jurul căruia s-au constituit cele mai durabile dintre aceste constructe a fost libertatea. Preţul acestei libertăţi apare tipărit pe o dichisită notă de plată închisă într-un plic elegant: egalitatea între oameni şi egalitatea între grupuri. 

Definită la nivel ideologic ca absenţă a vreunei ierarhizări, această libertate capătă dimensiunea obligativităţii unei ospitalităţi fără margini manifestate faţă de orice grup doreşte a se amesteca în rândurile altuia. Respingerea unor personaje ameninţătoare este pusă pe picior de egalitate cu denigrarea acestora. Egalitatea este încadrată într-un sistem dual de bine şi rău, iar pentru asigurarea ei, categoriile care, cândva, au fost defavorizate primesc dreptul de a discrimina. Ura este, desigur, interzisă în cadrul acestui construct, chiar dacă nici nu s-ar naşte în absenţa unor asemenea reglementări absurde. Atâta valoare s-a pus pe dreptul popoarelor de a-şi alege liderii! De fapt, pentru un grup este mai important să-şi aleagă proscrişii decât să-şi aleagă liderii. 

Unei comunităţi îi este mai uşor să schimbe un lider incomod decât să supravieţuiască şi să funcţioneze în condiţiile interdicţiei de a exclude membrii care încearcă s-o submineze sau ale căror valori contravin celor acceptate de majoritate. Este reciproc avantajos dreptul grupului de a-şi selecta membrii. Resursele alocate contradicţiilor intestine fără rost s-ar realoca unor interese mult mai lucrative. Chiar şi atunci când naţiunile erau principalele grupuri formatoare de stat, excluderea nonapartenenţilor nu se făcea din raţiuni de ură sau din iluzia superiorităţii, ci din cauza incompatibilităţilor culturale. Adolf Hitler a fost excepţia, nu regula. Atât de puternică a fost spaima cauzată de acest personaj, încât, deşi el însuşi avea o viziune nuanţată asupra ierarhiilor dintre popoare sau rase, actuala ideologie a Uniunii Europene uniformizează oamenii fără a ţine seama de faptul că deschzându-şi atât de larg porţile invită o herghelie întreagă de cai troieni cu burţile burduşite de oameni care nu-şi doresc existenţa acestui construct. 

Europa merge în direcţia extremei sale mai departe decât Hitler a mers în direcţia extremei lui! În praful lăsat în urma sa de imperiul obsedat de egalitate au rămas, osteniţi, şi Stalin, şi Lenin, şi Marx. Uniunea aceasta este ea însăşi o reacţie la o ordine anterioară ei. Reacţia, deşi de sens opus, este supradimensionată comparativ cu acţiunea care a produs-o. Nu ar fi de mirare să i se răspundă, într-o zi, în aceeaşi manieră şi să înţeleagă că ceea ce a făcut ea în ultima jumătate de veac este la fel de ridicolă ca o fictivă tentativă de a ucide păduchele din capul unui copil cu un... baros!

"Atâta se vorbeşte despre egalitate... Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun este că toţi vor muri" .(Bob Dylan)

vineri, 10 ianuarie 2014

Instituţia căsătoriei

Astăzi, printre formele cele mai răspândite şi mai încurajate de manifestare a instinctului de proprietate a omului asupra omului se găseşte, la loc de cinste, căsătoria. În fapt, după cum urmează a se vedea, căsătoria este o dovadă de maximă slăbiciune umană. Natura şi-a dezvoltat competiţia între indivizi pentru împerechere. Ca un sistem meritocratic, această competiţie scoate la suprafaţă cel mai capabil dintre pretendenţi, iar el ajunge să genereze urmaşi sănătoşi care să poată susţine progresul speciei. Animalul superm de turmă, omul a considerat, în imensa-i înţelepciune, că toată lumea trebuie să aibă dreptul la împerechere. Cauza deciziei este avantajul superiorităţii numerice. Dar, pervertit de alte împrejurări, omul şi-a dezvoltat şi un instinct pronunţat al proprietăţii. Acumularea de avere, constând dintr-un număr cât mai mare de obiecte, a devenit un deziderat. Imaginea femeii ca obiect, ca şi colportor al urmaşilor şi exponent inferior al speciei din perspectiva lipsei unor atribute valorizate social precum forţa fizică sau capacitatea de a vâna, a făcut ca acumularea de femei să fie, şi ea, asociată sporirii averii şi, deci, a statutului.

Pe măsură ce capacităţile care diferenţiază femeia de bărbat au devenit mai puţin relevante pentru supravieţuirea speciei, femeia a fost şi ea capabilă să se dezvolte şi a luat-o pe aceeaşi cale. Femeia voia ca bărbaţii să fie proprietatea ei. S-a ajuns la situaţia de echilibru manifestată prin monogamie. Dar, genetic, omul este poligam. Astfel că menţinerea stării de echilibru în care să existe destule femei pentru toţi bărbaţii şi destui bărbaţi pentru toate femeile a trebuit să fie impusă prin sisteme normative, iniţial religioase, apoi laice. Individul ajunge să fie pus să jure în faţa divinităţii şi în faţa societăţii că a ales o femeie pe care nu o va mai schimba pentru tot restul vieţii lui, atâta timp cât ea va mai fi "funcţională". Asemenea măsură coercitivă are ca recul întărirea sentimentului de proprietate asupra soţului sau soţiei şi instalarea unui sentiment de siguranţă în cadrul relaţiei dintre cei doi. Un bărbat căsătorit nu se va mai îngriji la fel de mult ca înainte, la fel cum o femeie căsătorită nu se va mai preocupa la fel de mult de a fi atrăgătoare. Este manifestarea cea mai vizibilă a lenei care dictează cursul evolutiv al omului de la coborârea din copac încoace. Comportamentul unuia dintre soţi faţă de celălalt are, şi el, de suferit. Necesitatea de a curta şi de a fi curtat nu mai este satisfăcută. Numeroase nevoi sentimentale şi biologice ajung să fie ignorate, iar relaţia ajunge să nu mai funcţioneze natural. Urmarea este starea de scârbă, de nefericire care nu de puţine ori se elimină prin acte la fel de antisociale ca o relaţie nelegitimată din exterior.

Iraţionalul situaţiei transpare din cuvintele de mai sus: o relaţie trebuie legitimată din exteriorul ei, ca şi când nevoile pe care ea le generează şi le satisface ar fi cunoscute mai bine de autoritate sau de egali decât de cei direct implicaţi. Or, aşa ceva nu este posibil. Aceeaşi siguranţă poate fi oferită progeniturilor şi fără existenţa unui document ştampilat de un necunoscut, act pe care copilul în cauză oricum nu-l vede în situaţii obişnuite. Mai mult decât atât, un cuplu care îşi desfăşoară viaţa nestingherit şi neinfluenţat de acest factor exterior oferă urmaşilor un exemplu mult mai sănătos decât o familie devenită abuzivă din cauza faptului că legitimitatea legământului este mai puternică decât capacitatea de reprimare a instinctelor violente manifestate distructiv. Căsătoria, aşadar, este un act inuman făcut acceptabil prin ingerinţa abuzivă a două forme de autoritate, una fictivă şi una reală.

"Bărbaţii se căsătoresc cu femei sperând că ele nu se vor schimba. Femeile se căsătoresc cu bărbaţi sperând că ei se vor schimba. Inevitabil, şi unii, şi ceilalţi vor fi dezamăgiţi" (Albert Einstein)

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Când autoritatea eşuează în a se certa cu tine

Dezbaterea, rivalitatea, opoziţia şi competiţia sunt motoare puternice ale progresului speciilor. Sunt unele dintre puţinele reminiscenţe ale stării naturale a omului, prezente în noi şi astăzi. Da Vinci l-a avut pe Michelangelo. Bell l-a avut pe Marconi. Edison l-a avut pe Tesla. Statele Unite au avut Uniunea Sovietică. Depăşirea adversarului real sau imaginar a constituit şi constituie cea mai ascuţită sabie care poate fi folosită împotriva lenei şi împotriva resemnării. Civilizaţiile înfloritoare au apărut în spaţiile geografice care au lansat provocări. Polinezienii nu au avut nevoie de a se dezvolta, din moment ce un topor de piatră le este suficient pentru a lua din natură tot ce le trebuie, în condiţiile în care tot ce le trebuie creşte în copacul la umbra căruia dorm. Europenii, în schimb, n-au avut asemenea noroc. Au trebuit să muncească pentru a obţine hrana, mai ales că aceasta avea obiceiul de a se apăra. Lenea umană nu a dispărut, însă. Este normal ca ea să existe, asigură echilibrul atât de necesar eficienţei. Omul nordic a dezvoltat tehnologie care să-l ajute în a obţine cât mai multe resurse cu cât mai puţin risc şi cât mai puţin efort. Oponentul acestui om a fost deci, mediul însuşi.

La capătul nostru de evoluţie, adversarii au dispărut. Mediul a fost învins în mare măsură. Omul se opune doar altui om. Vremea războiului total a apus, şi ea, cel puţin pentru o vreme. Cea mai puternică sursă de progres a devenit gândirea. FIlosofia şi ideologia stârnesc în om trăiri puternice, pasiuni sau, dimpotrivă, îl domolesc şi-l fac să se complacă în mediocritate, uniformizare, subjugare faţă de autoritatea preocupată de propria ei prezervare. Este lesne de înţeles de ce autoritatea interzice anumite forme ale gândirii. Există legi care condamnă ura faţă de o anumită categorie etnică (nu faţă de toate), negarea unui anumit eveniment istoric (nu a tuturor). Există surghiunirea în erezie a atitudinilor potrivnice unei anumite structuri suprastatale. Diavolul de astăzi este un antieuropean căruia nu-i plac evreii şi care nu crede în Holocaust. În mod normal dezacordul faţă de idei şi atitudini se manifestă prin contraargumente. Autoritatea îşi permite, însă, luxul de a se feri de cazna conceperii unui raţionament funcţional. Îi este suficient să interzică sau să proscrie ceea ce nu este în stare să contrazică. Or, ideile există pentru a fi contrazise, nu interzise, oricât de periculoase ar fi. Niciodată o idee nu poate fi periculoasă decât pentru jumătate dintre părţile aflate în dezbatere. În aceste condiţii, cum supravieţuieşte logica democratică, fundamentată pe libertate, a constructului autoritar? Dreptul de a exprima orice opinie devine dreptul de a exprima orice opinie care nu contravine opiniilor conducătorilor. Între a urî şi a acţiona în consecinţa urii este un pas enorm. Câţi oameni urăsc pisicile? Câţi oameni omoară pisici pe stradă? Cu atât mai mare este diferenţa atunci când obiectul urii este, totuşi, un grup uman. Autorităţii îi este, însă, mai uşor să construiască tabu-uri pe bază de frică, decât să argumenteze că urile pe care le condamnă sunt nefondate, iar ideologiile indezirabile sunt greşite şi nu pot funcţiona. 

Nu există idei bune şi idei rele. Există idei inteligente şi idei proaste. Nu există gândire periculoasă. Există gândire ameninţătoare. Apărarea împotriva ei trebuie făcută cu instrumentele gândirii, nu ale opresiunii, la fel cum apărarea în caz de război se face cu armele, nu cu... poezia! Ca un golan care vine cu un cuţit la o bătaie cu pumnii, autoritatea se dovedeşte incapabilă de a se lupta cu mijloace egale celor ale adversarului şi se foloseşte de pârghii inaccesibile acestuia, cum ar fi instituţiile represive şi de cenzură, dar şi posibilitatea de a se exprima public mult mai facil şi mai eficient decât cetăţeanul. Situaţia este cu atât mai gravă, cu cât legiuitorul prezent predică toleranţa, egalitatea de şanse, nediscriminarea. Cum se împacă ele cu faptul că un gânditor care preferă să nu se lase dus de acest curent găunos este violent reprimat, în spiritul aceloraşi valori care sunt condamnate? 

Cauza acestei fracturi de logică în gândirea politică o constituie lipsa garanţiei prezenţei unor oameni superiori intelectual în structurile de conducere. Conştienţi de acest lucru, mediocrii conducători ostracizează ideea de "superioritate", calificând-o drept fascistă şi fascismul îl consideră din start rău, fără a-i analiza la rece componentele. În acelaşi timp, la fel de condamnatul comunism a fost disecat şi părţi ale sale au fost menţinute şi integrate în ideologia contemporană. Observi standardul dublu? Calea de acces în elită nu este construită pe fundaţii meritocratice, pentru că numeroşi oameni vor neapărat să se simtă capabili de a conduce. Bufonul vrea să creadă că poate deveni rege, iar regele îi vinde această iluzie ca să-i potolească ironiile. Un rege bun ar fi capabil să îl învingă pe bufon în orice competiţie. Coroana de astăzi, în schimb, s-a hidoşit într-atât, că nu mai este cu nimic diferită de căciuliţa colorată a bufonului iar, de sub balconul palatului, supusul nu ştie în faţa căruia dintre cei doi îngenunchează.

Află pe cine n-ai voie să critici ca să afli cine te conduce. (Voltaire)

A fi "plus unu" din "50% plus unu"

Ca parte a limesului extins al civilizaţiei occidentale, te-ai trezit educat în spiritul unei singure ideologii văzută ca unică modalitate viabilă de organizare a umanităţii: democraţia. Ţi se spune că orice nu este democraţie este totalitarism şi orice este totalitarism te va strivi sub o cizmă imaginară. Şi te va durea, invariabil, cum i-a durut pe ruşi comunismul dar, mai ales, pe evrei nazismul. Că germanii nu prea au avut de ce să se plângă, lor le-a fost destul de bine. 

Ţi se spune că tu contezi. Că 50% plus unu dintre oameni decid. Astfel, tu simţi că poţi face diferenţa. Eşti special. Eşti deosebit, eşti un mic rege. Sigur, împarţi puterea asta inimaginabilă cu milioanele de concetăţeni ai tăi. Sigur, fiecare se crede special. Dar tu eşti doar în propriul tău cap, nu în al celorlalţi, iar asta ţi-e suficient. Şi atâta timp cât ai decis cine va fi cel care vă va forţa pe toţi să fiţi egali între voi, în timp ce el va fi superior, dar cu acordul tău, te bucuri de puterea pe care o ai şi pe care o crezi fără margini. 

Ţi se spune că este greşit să desconsideri anumite categorii de oameni sau anumiţi indivizi. Nu te împiedică nimeni să urăşti germanii pentru crimele de război ale bunicilor lor. Ai auzit de "antigermanism"? Nici eu, în sensul atât de personal în care există "rasism", "homofobie", "antisemitism" etc. Un pumn în gura unui alb constituie faptă mai puţin gravă ca un pumn în faţa unui negru. De ce? Pentru că cel pe care doar ce l-ai ales să nu-ţi mai fie egal deja şi-a intrat în atribuţie şi gândeşte în locul tău, deci ştie mai bine ca tine şi ce simţi. Ştie că eşti un golan dacă loveşti un alb, dar, dacă loveşti un negru, eşti un golan rasist, ceea ce este mult, mult mai grav.

Ţi se spune că oamenii sunt, cu toţii egali. Iar dacă nu sunt, trebuie să li se dea impulsuri pentru a deveni egali. Nu îndrăzneşti să conteşti existenţa unui semidoct într-o universitate. El n-are dreptul? În mod normal, are dreptul de a participa la un proces de selecţie echitabil, în urma căruia să fie sau nu acceptat. Dar pe alesul tău îl doare inima dacă ştacheta este sus. Nu pot sări peste ea destul de mulţi oameni, iar ei se vor simţi discriminaţi. Selecţia rămâne, dar devine doar o formalitate pur birocratică şi ţine cont de orice în afară de capacităţile candidaţilor. Societatea democratică are nevoie de mulţi oameni speciali. Societatea democratică va face din fiecare om un vârf de munte. Vor fi atât de multe vârfuri de munte pe metru pătrat, încât peisajul va deveni unul de câmpie. O câmpie cu suprafaţa aflată în nori, dar o câmpie. Atunci, te întreb, unde se mai vede splendoarea şi măreţia muntelui? Poate alesul tău o ştie şi pentru tine.

În final, dragul meu "plus unu", dă-mi voie să te întreb dacă, atunci când simţi că alesul nu mai face lucrul pentru care-l plăteşti şi îl apostrofezi public, este nevoie de acordul a 50% plus unu dintre jandarmi ca să fii ologit pentru subversivitatea ta. Dacă îţi ucide cineva familia, vei aştepta tu ca 50% plus unu din toţi judecătorii să fie de acord cu pedepsirea vinovatului? Dar ce-ar fi dacă ar trebui ca întreaga societate democratică să fie consultată pentru excluderea unui membru deviant? Laşi pe mâna mea pedepsirea criminalului tău? Sigur că nu, dragul meu! Pentru că eu nu sunt calificat s-o fac. Judecătorul este. Dar tu, dacă eşti singurul care înţelege cu adevărat abuzurile la care este supus şi, singur, ieşi în stradă să-ţi admolestezi conducătorul, ce vei păţi? Vezi? Legitimitatea calificării superioare funcţionează doar când o are omul statului, nu şeful statului, adică poporul, a cărui celulă eşti tu. Dar sună bine, în teorie, democraţia care te face special şi atât de convins de strălucirea ta, încât nu observi că nu mai eşti vârf de munte, ci fir de praf în câmpia despre care ţi-am vorbit mai devreme. Fii bucuros în continuare!

"Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele" (George Orwell, Ferma animalelor)

joi, 2 ianuarie 2014

Despre respect

La început a fost uimirea. A fost cea mai pură uimire manifestată în faţa unui act de care doar unul era capabil. Poate ştia să facă un foc sau poate a avut norocul de a fi atacat de-un leu bolnav pe care l-a învins. Acel prim om puternic a câştigat admiraţia celor care-şi doreau a fi ca el. Pentru a fi ca el, ei au vrut să facă ceea ce făcea el, cum făcea el. S-au născut ritualuri şi legende în jurul celui care a descoperit că două pietre lovite dau scânteie. Că a fost noroc sau rezultatul unei cazne secrete, prea puţin contează. Câştigase lupta cu ai lui şi se instalase în vârful primei scări ierarhice. 
Cel căruia pionierul autorităţii i-a predat ştafeta, poate vreun fiu, n-a putut să se ridice la înălţimea predecesorului. Al doilea n-a putut fi un alt prim. Dar ţinea Pietrele cărora, în timpul trecerii de la cel bătrân la cel tânăr, le-a crescut majusculă. Şi incapabilii de la poalele majestăţii lui, prea leneşi sau prea scunzi pentru a apuca scara pe care se suise cel defunct, au simţit aceeaşi uimire. Acelaşi respect. Reflexul pavolovian a invadat simţirea celor mai primitivi dintre oamenii primitivi. Tresărirea pe care un om le-o declanşa, acum izvora dintr-o pereche de pietre devenite simbol.
Respectul pentru funcţie s-a cristalizat în tradiţie. Nu contează cine călăreşte calul alb. Atâta timp cât o face, trebuie respectat. Nu contează cine l-a suit acolo şi de ce. Nu contează unde conduce calul sau măcar dacă ştie s-o facă. Un incompetent cu un băţ în mână este un rege doar pentru că ţine băţul care trebuie. Învaţă o replică magică: "Dumnezeu m-a pus aici". El nici măcar n-a trebuit să fie cel care a urlat replica cel mai tare şi mai convingător. A moştenit-o, pur şi simplu. Sceptrul din mână i-a făcut pe toţi să tacă, amintindu-şi de primul care l-a ţinut, chiar dacă nu l-au cunoscut vreodată. 
Consecinţa respectului impus de funcţie sau de statut este reţinerea omului de jos din a critica deciziile celui de sus. El are dreptate, pentru că e regele, profesorul, tatăl. El nu greşeşte niciodată pentru că e acolo. Chiar dacă e acolo din greşeală. Atitudinea refractară, disidenţa, întrebările ridicate de minţile singure, dar critice imediat sunt înăbuşite de gloata celor cu gândirea înceţoşată de... respect! Tragedia acestei rămăşiţe de Australopitec din adâncurile gândirii noastre stă în faptul că ei, cei supuşi, o gândesc: "n-are dreptate!". Dar n-o vor spune. Înmormântează revolta mai jos de laringe şi se mulţumesc a se bucura când pâinea mai bună pe care n-au avut curaj s-o ceară se plămădeşte din grâu hrănit cu sângele celor fără respect, al nesimţiţilor care au îndrăznit a pune autoritatea la îndoială. Dar adevărul este că nesimţiţii sunt cei care au aflat pentru tine că Soarele nu se învârteşte în jurul pământului. Lor le datorezi avionul în care te lăfăi când faci sluj la corporaţia ta. Lor le datorezi chiar şi corporaţia pentru care faci sluj. Mai gândeşte-te, de unde pleacă rânjetul pe care-l arborezi în faţa "domnului director", sperând că te înnobilează cu un birou cu un metru mai lung şi cu o secretară doar o idee mai frumuşică decât nevasta ta plictisită de acasă?

"Vorbesc cu orice om la fel, indiferent dacă este gunoierul sau rectorul Universităţii" (Albert Einstein)

miercuri, 1 ianuarie 2014

De ce scriu aici?

Maniaci ai puterii şi controlului, oamenii şi-au inventat o lume doar a lor, construită din ierarhii din ce în ce mai artificiale şi clădită pe fundamente a căror contestare a tot fost, din varii motive, periculoasă. Sub ameninţare sau prin spălarea creierului, personajele superioare ierarhic s-au folosit de propriul prestigiu pentru a-şi proteja statutul, ceea ce încă fac. Cea mai mare parte a efortului creativ al umanităţii a fost investită în acapararea şi consolidarea puterii. Alternativele şi autorii lor au fost şterşi din memorie, arşi pe rug, diagnosticaţi cu boli psihice, ridiculizaţi, ignoraţi, discreditaţi, şantajaţi, orice ca să nu pericliteze starea de fapt. 
Una dintre pasiunile mele este observatul. Consideraţiunile cele mai reci se pot face numai de pe marginea terenului, de la distanţă mare de galeriile participanţilor. Miliarde îşi murdăresc mâinile. Noi, cei de pe margine, preferăm să ne murdărim retinele cu spectacolul grotesc din groapa cu lei şi să caracterizăm mai mult sau mai puţin obiectiv. N-am pretenţia obiectivităţii absolute. Aşa ceva nu există. Am pretenţia blocului de gheaţă. Asta sunt. Revolta din pasiune se va lovi de zidurile pe care încearcă a le doborî. 
Misiunea pe care mi-o atribui izvorăşte din libertatea gândirii fără a ţine cont de lanţurile corectitudinii politice, religiei, ataşamentului de propria specie, moralităţii dictate din exteriorul propriei persoane. N-am aşa ceva şi nici nu-mi trebuie. 
Instig la gândire, la critică, la cunoaştere, la deschidere, la tot ce se dictează că ar fi rău şi subversiv. Aminteşte-ţi, dragă cititor aflat în acord cu arhitectura lumii pe care-o populezi, că stilul în care ea a fost construită şi-a avut tinereţea subversivă în timp ce vechea orânduire îşi lepăda tencuiala aurită şi cărămizile putrede care nu mai erau capabile de a o susţine! Totul este supus criticii, totul este dubios, totul este imperfect. Totul poate fi judecat estetic, pentru că spiritul omului, şi când se hrăneşte cu raţiune, îşi face argintăria de la masă din estetică. Eşti un om cu un tablou în faţă. Tabloul este figurativ şi, totuşi, conţine în sine o expresivitate greu de înţeles. Ai citit cărţi despre el. Ţi s-a spus ce ar trebui să simţi privindu-l iar tu încerci să simţi asta. Uneori îţi şi reuşeşte. Să spunem că eu l-am cunoscut foarte bine pe pictor şi ceea ce scrie în cărţile citite de tine este o aberaţie. Bine ai venit lângă un om care face pentru tine cel mai mare act de dărnicie imaginabil: îţi oferă ocazia de a-ţi pune întrebări şi de a le da răspunsuri. 

"Gândeşte, porcule!" (Samuel Bekett, Aşteptându-l pe Godot)