Instituţia căsătoriei

Astăzi, printre formele cele mai răspândite şi mai încurajate de manifestare a instinctului de proprietate a omului asupra omului se găseşte, la loc de cinste, căsătoria. În fapt, după cum urmează a se vedea, căsătoria este o dovadă de maximă slăbiciune umană. Natura şi-a dezvoltat competiţia între indivizi pentru împerechere. Ca un sistem meritocratic, această competiţie scoate la suprafaţă cel mai capabil dintre pretendenţi, iar el ajunge să genereze urmaşi sănătoşi care să poată susţine progresul speciei. Animalul superm de turmă, omul a considerat, în imensa-i înţelepciune, că toată lumea trebuie să aibă dreptul la împerechere. Cauza deciziei este avantajul superiorităţii numerice. Dar, pervertit de alte împrejurări, omul şi-a dezvoltat şi un instinct pronunţat al proprietăţii. Acumularea de avere, constând dintr-un număr cât mai mare de obiecte, a devenit un deziderat. Imaginea femeii ca obiect, ca şi colportor al urmaşilor şi exponent inferior al speciei din perspectiva lipsei unor atribute valorizate social precum forţa fizică sau capacitatea de a vâna, a făcut ca acumularea de femei să fie, şi ea, asociată sporirii averii şi, deci, a statutului.

Pe măsură ce capacităţile care diferenţiază femeia de bărbat au devenit mai puţin relevante pentru supravieţuirea speciei, femeia a fost şi ea capabilă să se dezvolte şi a luat-o pe aceeaşi cale. Femeia voia ca bărbaţii să fie proprietatea ei. S-a ajuns la situaţia de echilibru manifestată prin monogamie. Dar, genetic, omul este poligam. Astfel că menţinerea stării de echilibru în care să existe destule femei pentru toţi bărbaţii şi destui bărbaţi pentru toate femeile a trebuit să fie impusă prin sisteme normative, iniţial religioase, apoi laice. Individul ajunge să fie pus să jure în faţa divinităţii şi în faţa societăţii că a ales o femeie pe care nu o va mai schimba pentru tot restul vieţii lui, atâta timp cât ea va mai fi "funcţională". Asemenea măsură coercitivă are ca recul întărirea sentimentului de proprietate asupra soţului sau soţiei şi instalarea unui sentiment de siguranţă în cadrul relaţiei dintre cei doi. Un bărbat căsătorit nu se va mai îngriji la fel de mult ca înainte, la fel cum o femeie căsătorită nu se va mai preocupa la fel de mult de a fi atrăgătoare. Este manifestarea cea mai vizibilă a lenei care dictează cursul evolutiv al omului de la coborârea din copac încoace. Comportamentul unuia dintre soţi faţă de celălalt are, şi el, de suferit. Necesitatea de a curta şi de a fi curtat nu mai este satisfăcută. Numeroase nevoi sentimentale şi biologice ajung să fie ignorate, iar relaţia ajunge să nu mai funcţioneze natural. Urmarea este starea de scârbă, de nefericire care nu de puţine ori se elimină prin acte la fel de antisociale ca o relaţie nelegitimată din exterior.

Iraţionalul situaţiei transpare din cuvintele de mai sus: o relaţie trebuie legitimată din exteriorul ei, ca şi când nevoile pe care ea le generează şi le satisface ar fi cunoscute mai bine de autoritate sau de egali decât de cei direct implicaţi. Or, aşa ceva nu este posibil. Aceeaşi siguranţă poate fi oferită progeniturilor şi fără existenţa unui document ştampilat de un necunoscut, act pe care copilul în cauză oricum nu-l vede în situaţii obişnuite. Mai mult decât atât, un cuplu care îşi desfăşoară viaţa nestingherit şi neinfluenţat de acest factor exterior oferă urmaşilor un exemplu mult mai sănătos decât o familie devenită abuzivă din cauza faptului că legitimitatea legământului este mai puternică decât capacitatea de reprimare a instinctelor violente manifestate distructiv. Căsătoria, aşadar, este un act inuman făcut acceptabil prin ingerinţa abuzivă a două forme de autoritate, una fictivă şi una reală.

"Bărbaţii se căsătoresc cu femei sperând că ele nu se vor schimba. Femeile se căsătoresc cu bărbaţi sperând că ei se vor schimba. Inevitabil, şi unii, şi ceilalţi vor fi dezamăgiţi" (Albert Einstein)