8 Motive pentru care anexarea Moldovei e o prostie

Nu ştiu ce i-a apucat pe români, ruso-români şi tătari în ultimele zile, dar cred că s-au îmbătat tare de tot de când băutura din Basarabia se dă cu 200 de lei (sau cât o mai costa un paşaport) reducere. N-a trecut o lună de când s-a dat liber la trecutul Prutului cu buletinul că au şi apărut mii de aşa-zişi unionişti, de te întrebi sub ce piatră au stat până acum. Just, lipitori cu "Basarabia pământ românesc" umplu tramvaiele şi ruinele în mod constant din '93 încoace. Dar aţi văzut voi pe cineva lipindu-le? Nici eu. Şi încă o chestie: "Basarabia e România", citim pe toate gardurile. Dar despre basarabeni nu spune nimeni că sunt români. Nici măcar Noua Dreaptă nu crede asta? Sau încă e în doliu după condamnarea unui lider de-al ei pentru nişte pornografie cu minori? Să vede, dară, de ce trâmbiţata unire cu Basarabia este o idee mai proastă şi decât acordarea de autonomie Ţinutului Secuiesc. Şi, înainte de a enunţa motivele, să stabilim o treabă: ţărişoara aia se numeşte Republica Moldova, pentru că Basarabia e altă treabăă pe care palida noastră mişcare skin-head n-are curaj s-o ceară, iar unirea e anexare, pentru că nou formata ţară nu se va numi Cnezatul Româno Moldovenesc, ci România. La fel cum Germania s-a numit Germania după Anschluss.

1. Moldova e o ţară independentă care îşi face propria ei politică externă. Sigur, ruşii trag de ei într-o parte şi UE în cealaltă (mai uşurel trage UE, că nu prea are ce face cu Republica Moldova), dar dacă ar fi vrut să fie anexaţi de România, s-ar fi mişcat la căderea URSS, n-ar fi aşteptat să treacă 23 de ani, tim în care au reuşit să devină cea mai africană ţară europeană.

2. Moldovenii de peste Prut nu au ţară. Ei nu se duc în ţară când pleacă de la huzurul din România, ei se duc în Republică. Folosesc un termen politic şi impersonal, pentru că ţara lor, patria lor în adevăratul sens al cuvântului e, de fapt, cam toată Rusia, de pe unde i-a adus Stalin când a vrut să scape de români de acolo.

3. Moldovenii nu sunt români decât într-o proporţie mică. Nici măcar occidentali nu sunt. Ei vorbesc rusa la fel cum vorbim noi engleza. Şi asta e de înţeles pentru ăia care s-au născut în URSS, dar sunt al naibii de mulţi moldoveni născuţi după căderea Uniunii Sovietice care n-au nicio scuză. Ei au învăţat rusa din dragoste pentru Rusia. Şi să nu spună că e din cauza media. Media româneşti nu sunt în germană, dar unii dintre noi pot să vorbească foarte bine germana, că aşa au ales ei.

4. Aderarea Moldovei la Uniunea Europeană, pe această uşă din dos pe care o constituie anexarea de către România, înseamnă adăugarea de taxe greu de suportat pentru cetăţeanul moldovean, care are o leafă cu care abia poate să-şi cumpere ţigările care şi-aşa că-s de 10 ori mai ieftine acolo decât aici. Iar românii care se bucură că se va da liber la băutura ieftină a moldovenilor sunt oribil de proşti. Accizele vor fi aceleaşi petru Chişinău ca şi cele practicate în Bucureşti sau Însurăţei.

5. Ne este de ajuns că ne învecinăm cu ungurii, duşmani istorici ai românilor din motive idioate, dar încă funcţionale pentru unii dintre reprezentanţii ambelor etnii. Acum vrem să avem vecini alţi inamici, recte comuniştii? Voi ştiţi că Transnistria are un Soviet Suprem şi un KGB care fix aşa se numeşte? Şi, culmea, face parte din Republica Moldova, chiar dacă teritoriul ăla nu a făcut vreodată parte din vreun stat român, fie el Moldova sau România. Dacia nu a fost stat şi nu a fost român, aviz dacopaţilor.

6. Anexarea Republicii Moldova de către România este dezideratul unor mişcări de extremă dreaptă, cu caracter fascistoid şi cu garduri de fier pe steag. Eu, unul, sunt împotriva legii cretine care interzice mişcările astea. Sunt frumoase, fără ele n-ar avea oamenii cu ceva minte pe cine să contrazică. Dar proaspăt anexata Moldovă ar ajunge terenul de joacă al unor neolegionari teocraţi şi periculoşi care ar sădi seminţele unor fundamentalisme nocive stabilităţii sociale, pentru că, dacă-i anexăm, trebuie să-i şi îndoctrinăm.

7. România n-are bani să-şi văruiască propriile spitale. Da, facem catedrale şi moschei ca să nu plouă cu pucioasă din nicio direcţie peste noi când or ajunge zeii să existe, dar, în principiu, suntem săraci lipiţi. Moldovenii sunt, pe hârtie, asistaţi sociali de meserie. Bineînţeles că nu există moldovean sărac, pentru că ei ştiu să fure şi ştiu să primească bani din afară, unde le muncesc neamurile. Dar faptul că ei n-au maşini mai proaste decât BMW seria 3 nu-i opreşte din a încerca să paraziteze statul pentru şi mai multe ajutoare. De unde să li le dăm? Dăm Catedrala la fier vechi?

8. Anexarea Moldovei ridică probleme destul de complicate. Dacă o alipim României pentru că i-a aparţinut cândva, ce facem cu Bugeacul (care de fapt e adevărata Basarabie din documentele vechi), cu Bucovina (bucată de pământ mult mai românească decât profund rusificata Moldovă) sau Cadrilaterul (unde, vara, proporţia de români pe cap de străin e mult mai mare ca în Republica Moldova)? Pornim război cu Ucraina ucraineană, Ucraina rusească şi Bulgaria? De ce e mai preţioasă bucata aia stearpă de peste Prut decât o zonă turistică?

Toată inflamaţia patriotardă care a cuprins o serie de spirite slăbuţe de pe ambele maluri ale Prutului este un balon de săpun. Argumentele lor cad, unul câte unul, în faţa unor realităţi pragmatice care aruncă în derizoriu ideea acestei "uniri" dorite de nişte minorităţi din ambele ţări. În realitate, nu ar avea nimeni de câştigat ceva concret de pe urma anexiunii. Da, s-ar simţi bine nişte nostalgici şi nişte personaje certate cu istoria, care simt nevoia să agaţe etichete axiologice unor probleme pur ştiinţifice, dar asemenea specimene oricum sunt prea proaste ca să merite să fie luate în considerare. Înţeleg, e greu să nu simţi ceva când citeşti istorie, dar asta nu înseamnă că istoria este o specie literară, ci că istoria pe care o citeşti tu este făcută prost şi neştiinţific.

"Istoria se întâmplă de două ori, pentru că oamenii nu ascultă din prima" (Anonim)

Arta (evitării) războiului

Subiectul anului pare să fie un război care promite să înceapă încă din martie 1946, când Winston Churchill a observat cum lumea se divide nu între învinşii şi învingătorii celei de-a doua Conflagraţii Mondiale, ci doar între purtătorii de lauri. Nu mai trăim vremurile în care lumea seamănă cu un bar plin cu oameni beţi şi doar o ultimă bere, sămânţă de scandal cu scaune aruncate şi sticle sparte. Cu toate acestea, dezbaterea publică gravitează în jurul problemei recrutării obligatorii a tinerilor, iar cei mai vocali participanţi sunt, cum este şi de aşteptat, aproape vârstnicii care suferă de o gravă formă a sindromului Stockholm în urma experienţei lor militare de "volens, nolens, porţi bocanci prea mici şi faci sectoare". Aceste personaje îndeamnă, de pe o poziţie condescendentă, tineretul la a intra în grupul organizat de ucigaşi ca să-şi apere "patria", "familia", "neamul" şi bine că nu şi credinţa, pentru că imediat li s-ar spune că fostul soare, actualul nor de la răsărit pupă aceleaşi oase veştede cu aceaşi evlavie cu care o face şi majoritatea românilor. Cum trebuie să ne apărăm cele mai sus înşirate? Punând mâna pe o armă ruginită pe care habar nu avem s-o folosim, lăsând alte familii fără taţi sau copii, decimând un alt neam, ceea ce este foarte etic, pentru că neamul lor nu-i neamul nostru şi, drept urmare, poate să moară fără consecinţe de natură morală sau legală. Iar când aceşti tineri se revoltă şi spun că nu vor să se războiască, ironia generaţiei care a puţit în bocanci şi a gustat din umilinţa armatei numai pe timp de pace îmbracă forma următoare: "Bine, staţi pe margine până vin ruşii şi vă iau libertatea de a pipăi smartphone-ul şi de a mânca de la KFC".

Am 25 de ani, deţin un telefon vechi de 10 ani care ar putea, la fel de bine, să fie făcut din piatră şi folosesc internetul, în mare parte, pentru a descărca ilegal cărţi pe care n-am bani să mi le cumpăr în format fizic. Nu joc Call of Duty şi, ceea ce este şi mai relevant pentru textul de faţă, nu vreau să lupt nici pentru, nici împotriva nimănui. Plecatul la război este cea mai mică problemă, în contextul ăsta. Adevărata întrebare este: unde mă întorc de la război? Într-o ţară pe care, cât am fost plecat, au condus-o, din buncăre, fie nişte incompetenţi, fie nişte străini care au văzut-o ca pe o unealtă? Între ruinele bombardamentelor ruseşti? Într-o ţară care fie va pierde, ceea ce e foarte probabil, şi care, drept urmare, mă va obliga să muncesc pentru învingător sau într-una care va câştiga şi se va lăfăi în reparaţii şi prăzi de război, care vor fi împărţite de mai sus numiţii incompetenţi? În plus, dacă mi se pune praştia în mână (ceea ce e improbabil, recruţii nu pun mâna pe cea mai avansată tehnologie pe care-o deţine armata), e foarte probabil să mă spânzur în somn cu elasticul.

La nivel mare, problema este şi mai simplă. Eu, ca muritor de rând şi de foame, dacă am o problemă cu cineva care-mi mănâncă din farfurie sau se aşează pe banca pe care vreau eu să stau, mă cert personal cu respectivul. Putin, Merkel, Obama şi alţii sunt prea sus cocoţaţi pe scara socială. Ei se ceartă prin reprezentanţi atunci când nu reuşesc s-o rezolve personal. Eu nu vreau să fiu reprezentantul nici unuia dintre ei, mulţumesc pentru propunere! Nu e vorba despre dreptul meu de a avea "semnal 4G", pe care oricum n-o să-l mai am dacă îmi vărs intestinele din cauza vreunui rus beat! E vorba despre demnitatea mea umană care, contrar celor spuse de unele persoane care venerează distrugerea în masă şi ştiu pe dinafară caracteristicile a o mie de puşti şi tancuri, nu se rezumă la a vărsa sângele unui alt om, beneficiind ca bonus de luxul de nu a-l privi în ochi în timp ce-l măcelăreşti şi de a nu fi obligat să trăieşti cu ultima lui privire. 

De ce există dezbaterea asta? Pentru că generaţia anterioară nouă este frustrată, pe bună dreptate, d faptul că a fost obligată să ia poziţia de drepţi în faţa unui incult cu tablă pe umăr. Pentru că unii dintre aceşti oameni au crezut că sacrificiul pentru libertate le va aduce libertate, când, de fapt, li l-a adus pe Iliescu. Pe care tot ei l-au pus unde l-au pus. Pentru că unii oameni respectă capacitatea speciei umane de a produce tehnologie avansată şi precisă, iar faptul că aceasta e folosită pentru trepanaţii de la distanţă nnu este un inconvenient. Pentru că oamenii aceştia au fost turnaţi în matriţe, nu educaţi. Noi suntem educaţi. Ştim să ne certăm în loc să ne batem, să discutăm în loc să ne certăm, să ne întrecem fără să ne punem piedică, să învingem, dar şi să pierdem şi, da, putem să trăim şi cu umilinţa pe care o înghiţim în fiecare zi de la cei cărora li se pare că suntem nişte retardaţi inculţi, superficiali, drogaţi, mânaţi numai de hormoni! 

"Pe drumeagul din cătun

Veneau ieri un rus şi-un tun.

Tunul - rus

Şi rusul tun!"

(Păstorel Teodoreanu)

Cum se face campanie în România

În a cincea zi de intoxicaţie cu figuri zâmbitoare de pe stâlpi, garduri, panouri, maşini şi bannere puse-n calea navigării liniştite pe Internet, campania electorală pentru alegerile din noiembrie demonstrează că, nici după 25 de ani de "capitalism" şi "democraţie", nu am învăţat nimic. Campania electorală este un mecanism publicitar, în primul şi-n primul rând. Candidaţii nu au habar să-şi facă reclamă, alegătorii nu au habar s-o recepteze, iar media nu au habar s-o comenteze. 

Dezbaterea electorală, departe de a fi structurată în argumente pentru propriul program şi contraargumente împotriva programelor adversarilor, se situează la nivelul unei gâlcevi de şcoală primară. Candidatul social-democrat nu este contrazis de adversarii de dreapta la obiect, ci este acuzat că... este apropiat de Ion Iliescu şi de Rusia! Acest bau-bau electoral constituit de primul preşedinte ales şi de vecinul de peste drum constituie laitmotivul campaniilor dreptei româneşti cam de pe vremea lui Constantinescu. A fi coleg de partid cu Iliescu te face, în viziunea dreptei (oricare ar fi ea), supusul şi continuatorul său. Rusia, la rându-i, este imperiul pe care doar ce l-am schimbat cu unul şi mai pervers. Dar Rusia ne-a dat comunism şi Rusia ni l-a dat pe Iliescu! Rusia e rea şi trebuie înjurată cu simţ de răspundere, chiar dacă este o superputere care poate să ne facă viaţa grea. Dar dreapta vede numai în alb şi negru. Nu există înţelegere cu muscalii. Nu există pace cu ei. Există fie dragoste chioară, fie război nimicitor.

De cealaltă parte a baricadei, stânga vine cu un discurs naţionalist în spatele căruia nu se ascunde nimic altceva decât un pro-europenism exacerbat, încă prea entuziast şi... internaţionalist! Discursul socialiştilor este un hibrid foarte ciudat de tradiţionalsim românesc, manifestat şi în motivele decorative de pe afişele de campanie, şi un soi de marxism care l-ar face pe Primul Tovarăş să se întoarcă în mormânt. Cum atacă stânga discursul adversarului? Terfelindu-i candidaţii, prin ad hominem-uri greţoase (germanul liberal este "gângav", blonda de la Drept este pupila preşedintelui şi alte apelative mai puţin academice etc.). 

Sigur, mai există şi candidaturi din partea unor populişti pe care nici măcar prostimea nu îi mai ia în serios, din partea unor vopsitori de bănci întru veşnica ciudă a minorităţii maghiare şi alte specimene pe care nici propriile familii, de sânge sau politice, nu le votează. Primesc, totuşi, atenţie. Din partea mediilor care sunt obligate să satisfacă în mod egal poftele doritorilor de fotoliu prezidenţial. Ce ar trebui să facă mediile? Să ofere candidaţilor dreptul de a se exprima în spaţiul public şi să prezinte impactul pe care-l are fiecare în parte. Ce fac mediile? Într-un hidos exerciţiu de supunere faţă de reflexele comuniste adânc înfipte în cortexul colectiv al electoratului, fac topuri ale candidaţilor după numărul de case pe care le au, după titlurile academice şi după cât de dubioase sunt acestea, după averi, după cât de burghezo-moşieri sunt ei! Mesajul nu este dificil de descifrat. Publicul este îndemnat să urască oamenii pentru că au făcut mai multe decât el. Acelaşi mecanism a amorţit populaţia românească după Al Doilea Război Mondial. Parada hidoasă a comuniştilor cu bogăţiile vechilor bogaţi, trenurile cu aur ale regelui şi promovarea unor incompetenţi în funcţii cheie sunt etaloanele spre care trebuie să privim atunci când suntem martorii denigrării unor oameni pentru simplul motiv că au mai mult. Nu este important cum au obţinut ceea ce deţin. Este treaba justiţiei să afle dacă cele şase case ale germanului sunt sau nu obţinute pe căi necurate. Nu este posibil să influenţezi votul avansând asemenea criterii!

Preşedintele României are, conform Constituţiei, un rol de mediator între puterile statului şi de reprezentant al României în varii contexte internaţionale. De asemenea, el este un filtru pentru actele normative care sunt emise de Parlament. Competenţele în aceste domenii sunt mult, mult mai importante decât talentul în afaceri sau în furăciuni presupuse şi nedovedite în instanţă! Presa, în schimb, departe de a încerca să educe publicul, îl hrăneşte cu ceea ce acesta vrea, asemeni unui părinte care nu-i dă copilului său decât ciocolată. Drept urmare, viitorul preşedinte va fi cel mai sărac dintre candidaţii de care a auzit toată lumea, ba şi cel care şi-a făcut titlu de glorie din "a da", pentru că românul asta înţelege că trebuie să facă un om politic: să dea, în loc de a crea contextul în care alegătorul să-şi ia singur. 

"Cel mai bun argument împotriva democraţiei este o discuţie de cinci minute cu alegătorul mediu". (Winston Churchill)

Nota de plată a egalităţii noastre

După două războaie care au lăsat lumea plină de cratere, sânge şi lacrimi, cea mai inteligentă concluzie la care specia umană a fost în stare să ajungă este cea cum că rivalităţile dintre comunităţile cristalizate în state nu mai au ce căuta în peisaj, drept pentru care popoarele trebuie să se unească în tot felul de structuri suprastatale, centralizatoare, uniformizatoare, totul de dragul păcii. Şi pentru că ultima traumă a umanităţii a pornit din derapajele nevrotice ale unor personaje din fruntea regimurilor totalitare, idealul în jurul căruia s-au constituit cele mai durabile dintre aceste constructe a fost libertatea. Preţul acestei libertăţi apare tipărit pe o dichisită notă de plată închisă într-un plic elegant: egalitatea între oameni şi egalitatea între grupuri. 

Definită la nivel ideologic ca absenţă a vreunei ierarhizări, această libertate capătă dimensiunea obligativităţii unei ospitalităţi fără margini manifestate faţă de orice grup doreşte a se amesteca în rândurile altuia. Respingerea unor personaje ameninţătoare este pusă pe picior de egalitate cu denigrarea acestora. Egalitatea este încadrată într-un sistem dual de bine şi rău, iar pentru asigurarea ei, categoriile care, cândva, au fost defavorizate primesc dreptul de a discrimina. Ura este, desigur, interzisă în cadrul acestui construct, chiar dacă nici nu s-ar naşte în absenţa unor asemenea reglementări absurde. Atâta valoare s-a pus pe dreptul popoarelor de a-şi alege liderii! De fapt, pentru un grup este mai important să-şi aleagă proscrişii decât să-şi aleagă liderii. 

Unei comunităţi îi este mai uşor să schimbe un lider incomod decât să supravieţuiască şi să funcţioneze în condiţiile interdicţiei de a exclude membrii care încearcă s-o submineze sau ale căror valori contravin celor acceptate de majoritate. Este reciproc avantajos dreptul grupului de a-şi selecta membrii. Resursele alocate contradicţiilor intestine fără rost s-ar realoca unor interese mult mai lucrative. Chiar şi atunci când naţiunile erau principalele grupuri formatoare de stat, excluderea nonapartenenţilor nu se făcea din raţiuni de ură sau din iluzia superiorităţii, ci din cauza incompatibilităţilor culturale. Adolf Hitler a fost excepţia, nu regula. Atât de puternică a fost spaima cauzată de acest personaj, încât, deşi el însuşi avea o viziune nuanţată asupra ierarhiilor dintre popoare sau rase, actuala ideologie a Uniunii Europene uniformizează oamenii fără a ţine seama de faptul că deschzându-şi atât de larg porţile invită o herghelie întreagă de cai troieni cu burţile burduşite de oameni care nu-şi doresc existenţa acestui construct. 

Europa merge în direcţia extremei sale mai departe decât Hitler a mers în direcţia extremei lui! În praful lăsat în urma sa de imperiul obsedat de egalitate au rămas, osteniţi, şi Stalin, şi Lenin, şi Marx. Uniunea aceasta este ea însăşi o reacţie la o ordine anterioară ei. Reacţia, deşi de sens opus, este supradimensionată comparativ cu acţiunea care a produs-o. Nu ar fi de mirare să i se răspundă, într-o zi, în aceeaşi manieră şi să înţeleagă că ceea ce a făcut ea în ultima jumătate de veac este la fel de ridicolă ca o fictivă tentativă de a ucide păduchele din capul unui copil cu un... baros!

"Atâta se vorbeşte despre egalitate... Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun este că toţi vor muri" .(Bob Dylan)

Instituţia căsătoriei

Astăzi, printre formele cele mai răspândite şi mai încurajate de manifestare a instinctului de proprietate a omului asupra omului se găseşte, la loc de cinste, căsătoria. În fapt, după cum urmează a se vedea, căsătoria este o dovadă de maximă slăbiciune umană. Natura şi-a dezvoltat competiţia între indivizi pentru împerechere. Ca un sistem meritocratic, această competiţie scoate la suprafaţă cel mai capabil dintre pretendenţi, iar el ajunge să genereze urmaşi sănătoşi care să poată susţine progresul speciei. Animalul superm de turmă, omul a considerat, în imensa-i înţelepciune, că toată lumea trebuie să aibă dreptul la împerechere. Cauza deciziei este avantajul superiorităţii numerice. Dar, pervertit de alte împrejurări, omul şi-a dezvoltat şi un instinct pronunţat al proprietăţii. Acumularea de avere, constând dintr-un număr cât mai mare de obiecte, a devenit un deziderat. Imaginea femeii ca obiect, ca şi colportor al urmaşilor şi exponent inferior al speciei din perspectiva lipsei unor atribute valorizate social precum forţa fizică sau capacitatea de a vâna, a făcut ca acumularea de femei să fie, şi ea, asociată sporirii averii şi, deci, a statutului.

Pe măsură ce capacităţile care diferenţiază femeia de bărbat au devenit mai puţin relevante pentru supravieţuirea speciei, femeia a fost şi ea capabilă să se dezvolte şi a luat-o pe aceeaşi cale. Femeia voia ca bărbaţii să fie proprietatea ei. S-a ajuns la situaţia de echilibru manifestată prin monogamie. Dar, genetic, omul este poligam. Astfel că menţinerea stării de echilibru în care să existe destule femei pentru toţi bărbaţii şi destui bărbaţi pentru toate femeile a trebuit să fie impusă prin sisteme normative, iniţial religioase, apoi laice. Individul ajunge să fie pus să jure în faţa divinităţii şi în faţa societăţii că a ales o femeie pe care nu o va mai schimba pentru tot restul vieţii lui, atâta timp cât ea va mai fi "funcţională". Asemenea măsură coercitivă are ca recul întărirea sentimentului de proprietate asupra soţului sau soţiei şi instalarea unui sentiment de siguranţă în cadrul relaţiei dintre cei doi. Un bărbat căsătorit nu se va mai îngriji la fel de mult ca înainte, la fel cum o femeie căsătorită nu se va mai preocupa la fel de mult de a fi atrăgătoare. Este manifestarea cea mai vizibilă a lenei care dictează cursul evolutiv al omului de la coborârea din copac încoace. Comportamentul unuia dintre soţi faţă de celălalt are, şi el, de suferit. Necesitatea de a curta şi de a fi curtat nu mai este satisfăcută. Numeroase nevoi sentimentale şi biologice ajung să fie ignorate, iar relaţia ajunge să nu mai funcţioneze natural. Urmarea este starea de scârbă, de nefericire care nu de puţine ori se elimină prin acte la fel de antisociale ca o relaţie nelegitimată din exterior.

Iraţionalul situaţiei transpare din cuvintele de mai sus: o relaţie trebuie legitimată din exteriorul ei, ca şi când nevoile pe care ea le generează şi le satisface ar fi cunoscute mai bine de autoritate sau de egali decât de cei direct implicaţi. Or, aşa ceva nu este posibil. Aceeaşi siguranţă poate fi oferită progeniturilor şi fără existenţa unui document ştampilat de un necunoscut, act pe care copilul în cauză oricum nu-l vede în situaţii obişnuite. Mai mult decât atât, un cuplu care îşi desfăşoară viaţa nestingherit şi neinfluenţat de acest factor exterior oferă urmaşilor un exemplu mult mai sănătos decât o familie devenită abuzivă din cauza faptului că legitimitatea legământului este mai puternică decât capacitatea de reprimare a instinctelor violente manifestate distructiv. Căsătoria, aşadar, este un act inuman făcut acceptabil prin ingerinţa abuzivă a două forme de autoritate, una fictivă şi una reală.

"Bărbaţii se căsătoresc cu femei sperând că ele nu se vor schimba. Femeile se căsătoresc cu bărbaţi sperând că ei se vor schimba. Inevitabil, şi unii, şi ceilalţi vor fi dezamăgiţi" (Albert Einstein)

Când autoritatea eşuează în a se certa cu tine

Dezbaterea, rivalitatea, opoziţia şi competiţia sunt motoare puternice ale progresului speciilor. Sunt unele dintre puţinele reminiscenţe ale stării naturale a omului, prezente în noi şi astăzi. Da Vinci l-a avut pe Michelangelo. Bell l-a avut pe Marconi. Edison l-a avut pe Tesla. Statele Unite au avut Uniunea Sovietică. Depăşirea adversarului real sau imaginar a constituit şi constituie cea mai ascuţită sabie care poate fi folosită împotriva lenei şi împotriva resemnării. Civilizaţiile înfloritoare au apărut în spaţiile geografice care au lansat provocări. Polinezienii nu au avut nevoie de a se dezvolta, din moment ce un topor de piatră le este suficient pentru a lua din natură tot ce le trebuie, în condiţiile în care tot ce le trebuie creşte în copacul la umbra căruia dorm. Europenii, în schimb, n-au avut asemenea noroc. Au trebuit să muncească pentru a obţine hrana, mai ales că aceasta avea obiceiul de a se apăra. Lenea umană nu a dispărut, însă. Este normal ca ea să existe, asigură echilibrul atât de necesar eficienţei. Omul nordic a dezvoltat tehnologie care să-l ajute în a obţine cât mai multe resurse cu cât mai puţin risc şi cât mai puţin efort. Oponentul acestui om a fost deci, mediul însuşi.

La capătul nostru de evoluţie, adversarii au dispărut. Mediul a fost învins în mare măsură. Omul se opune doar altui om. Vremea războiului total a apus, şi ea, cel puţin pentru o vreme. Cea mai puternică sursă de progres a devenit gândirea. FIlosofia şi ideologia stârnesc în om trăiri puternice, pasiuni sau, dimpotrivă, îl domolesc şi-l fac să se complacă în mediocritate, uniformizare, subjugare faţă de autoritatea preocupată de propria ei prezervare. Este lesne de înţeles de ce autoritatea interzice anumite forme ale gândirii. Există legi care condamnă ura faţă de o anumită categorie etnică (nu faţă de toate), negarea unui anumit eveniment istoric (nu a tuturor). Există surghiunirea în erezie a atitudinilor potrivnice unei anumite structuri suprastatale. Diavolul de astăzi este un antieuropean căruia nu-i plac evreii şi care nu crede în Holocaust. În mod normal dezacordul faţă de idei şi atitudini se manifestă prin contraargumente. Autoritatea îşi permite, însă, luxul de a se feri de cazna conceperii unui raţionament funcţional. Îi este suficient să interzică sau să proscrie ceea ce nu este în stare să contrazică. Or, ideile există pentru a fi contrazise, nu interzise, oricât de periculoase ar fi. Niciodată o idee nu poate fi periculoasă decât pentru jumătate dintre părţile aflate în dezbatere. În aceste condiţii, cum supravieţuieşte logica democratică, fundamentată pe libertate, a constructului autoritar? Dreptul de a exprima orice opinie devine dreptul de a exprima orice opinie care nu contravine opiniilor conducătorilor. Între a urî şi a acţiona în consecinţa urii este un pas enorm. Câţi oameni urăsc pisicile? Câţi oameni omoară pisici pe stradă? Cu atât mai mare este diferenţa atunci când obiectul urii este, totuşi, un grup uman. Autorităţii îi este, însă, mai uşor să construiască tabu-uri pe bază de frică, decât să argumenteze că urile pe care le condamnă sunt nefondate, iar ideologiile indezirabile sunt greşite şi nu pot funcţiona. 

Nu există idei bune şi idei rele. Există idei inteligente şi idei proaste. Nu există gândire periculoasă. Există gândire ameninţătoare. Apărarea împotriva ei trebuie făcută cu instrumentele gândirii, nu ale opresiunii, la fel cum apărarea în caz de război se face cu armele, nu cu... poezia! Ca un golan care vine cu un cuţit la o bătaie cu pumnii, autoritatea se dovedeşte incapabilă de a se lupta cu mijloace egale celor ale adversarului şi se foloseşte de pârghii inaccesibile acestuia, cum ar fi instituţiile represive şi de cenzură, dar şi posibilitatea de a se exprima public mult mai facil şi mai eficient decât cetăţeanul. Situaţia este cu atât mai gravă, cu cât legiuitorul prezent predică toleranţa, egalitatea de şanse, nediscriminarea. Cum se împacă ele cu faptul că un gânditor care preferă să nu se lase dus de acest curent găunos este violent reprimat, în spiritul aceloraşi valori care sunt condamnate? 

Cauza acestei fracturi de logică în gândirea politică o constituie lipsa garanţiei prezenţei unor oameni superiori intelectual în structurile de conducere. Conştienţi de acest lucru, mediocrii conducători ostracizează ideea de "superioritate", calificând-o drept fascistă şi fascismul îl consideră din start rău, fără a-i analiza la rece componentele. În acelaşi timp, la fel de condamnatul comunism a fost disecat şi părţi ale sale au fost menţinute şi integrate în ideologia contemporană. Observi standardul dublu? Calea de acces în elită nu este construită pe fundaţii meritocratice, pentru că numeroşi oameni vor neapărat să se simtă capabili de a conduce. Bufonul vrea să creadă că poate deveni rege, iar regele îi vinde această iluzie ca să-i potolească ironiile. Un rege bun ar fi capabil să îl învingă pe bufon în orice competiţie. Coroana de astăzi, în schimb, s-a hidoşit într-atât, că nu mai este cu nimic diferită de căciuliţa colorată a bufonului iar, de sub balconul palatului, supusul nu ştie în faţa căruia dintre cei doi îngenunchează.

Află pe cine n-ai voie să critici ca să afli cine te conduce. (Voltaire)

A fi "plus unu" din "50% plus unu"

Ca parte a limesului extins al civilizaţiei occidentale, te-ai trezit educat în spiritul unei singure ideologii văzută ca unică modalitate viabilă de organizare a umanităţii: democraţia. Ţi se spune că orice nu este democraţie este totalitarism şi orice este totalitarism te va strivi sub o cizmă imaginară. Şi te va durea, invariabil, cum i-a durut pe ruşi comunismul dar, mai ales, pe evrei nazismul. Că germanii nu prea au avut de ce să se plângă, lor le-a fost destul de bine. 

Ţi se spune că tu contezi. Că 50% plus unu dintre oameni decid. Astfel, tu simţi că poţi face diferenţa. Eşti special. Eşti deosebit, eşti un mic rege. Sigur, împarţi puterea asta inimaginabilă cu milioanele de concetăţeni ai tăi. Sigur, fiecare se crede special. Dar tu eşti doar în propriul tău cap, nu în al celorlalţi, iar asta ţi-e suficient. Şi atâta timp cât ai decis cine va fi cel care vă va forţa pe toţi să fiţi egali între voi, în timp ce el va fi superior, dar cu acordul tău, te bucuri de puterea pe care o ai şi pe care o crezi fără margini. 

Ţi se spune că este greşit să desconsideri anumite categorii de oameni sau anumiţi indivizi. Nu te împiedică nimeni să urăşti germanii pentru crimele de război ale bunicilor lor. Ai auzit de "antigermanism"? Nici eu, în sensul atât de personal în care există "rasism", "homofobie", "antisemitism" etc. Un pumn în gura unui alb constituie faptă mai puţin gravă ca un pumn în faţa unui negru. De ce? Pentru că cel pe care doar ce l-ai ales să nu-ţi mai fie egal deja şi-a intrat în atribuţie şi gândeşte în locul tău, deci ştie mai bine ca tine şi ce simţi. Ştie că eşti un golan dacă loveşti un alb, dar, dacă loveşti un negru, eşti un golan rasist, ceea ce este mult, mult mai grav.

Ţi se spune că oamenii sunt, cu toţii egali. Iar dacă nu sunt, trebuie să li se dea impulsuri pentru a deveni egali. Nu îndrăzneşti să conteşti existenţa unui semidoct într-o universitate. El n-are dreptul? În mod normal, are dreptul de a participa la un proces de selecţie echitabil, în urma căruia să fie sau nu acceptat. Dar pe alesul tău îl doare inima dacă ştacheta este sus. Nu pot sări peste ea destul de mulţi oameni, iar ei se vor simţi discriminaţi. Selecţia rămâne, dar devine doar o formalitate pur birocratică şi ţine cont de orice în afară de capacităţile candidaţilor. Societatea democratică are nevoie de mulţi oameni speciali. Societatea democratică va face din fiecare om un vârf de munte. Vor fi atât de multe vârfuri de munte pe metru pătrat, încât peisajul va deveni unul de câmpie. O câmpie cu suprafaţa aflată în nori, dar o câmpie. Atunci, te întreb, unde se mai vede splendoarea şi măreţia muntelui? Poate alesul tău o ştie şi pentru tine.

În final, dragul meu "plus unu", dă-mi voie să te întreb dacă, atunci când simţi că alesul nu mai face lucrul pentru care-l plăteşti şi îl apostrofezi public, este nevoie de acordul a 50% plus unu dintre jandarmi ca să fii ologit pentru subversivitatea ta. Dacă îţi ucide cineva familia, vei aştepta tu ca 50% plus unu din toţi judecătorii să fie de acord cu pedepsirea vinovatului? Dar ce-ar fi dacă ar trebui ca întreaga societate democratică să fie consultată pentru excluderea unui membru deviant? Laşi pe mâna mea pedepsirea criminalului tău? Sigur că nu, dragul meu! Pentru că eu nu sunt calificat s-o fac. Judecătorul este. Dar tu, dacă eşti singurul care înţelege cu adevărat abuzurile la care este supus şi, singur, ieşi în stradă să-ţi admolestezi conducătorul, ce vei păţi? Vezi? Legitimitatea calificării superioare funcţionează doar când o are omul statului, nu şeful statului, adică poporul, a cărui celulă eşti tu. Dar sună bine, în teorie, democraţia care te face special şi atât de convins de strălucirea ta, încât nu observi că nu mai eşti vârf de munte, ci fir de praf în câmpia despre care ţi-am vorbit mai devreme. Fii bucuros în continuare!

"Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele" (George Orwell, Ferma animalelor)