În a cincea zi de intoxicaţie cu figuri zâmbitoare de pe stâlpi, garduri, panouri, maşini şi bannere puse-n calea navigării liniştite pe Internet, campania electorală pentru alegerile din noiembrie demonstrează că, nici după 25 de ani de "capitalism" şi "democraţie", nu am învăţat nimic. Campania electorală este un mecanism publicitar, în primul şi-n primul rând. Candidaţii nu au habar să-şi facă reclamă, alegătorii nu au habar s-o recepteze, iar media nu au habar s-o comenteze.
Dezbaterea electorală, departe de a fi structurată în argumente pentru propriul program şi contraargumente împotriva programelor adversarilor, se situează la nivelul unei gâlcevi de şcoală primară. Candidatul social-democrat nu este contrazis de adversarii de dreapta la obiect, ci este acuzat că... este apropiat de Ion Iliescu şi de Rusia! Acest bau-bau electoral constituit de primul preşedinte ales şi de vecinul de peste drum constituie laitmotivul campaniilor dreptei româneşti cam de pe vremea lui Constantinescu. A fi coleg de partid cu Iliescu te face, în viziunea dreptei (oricare ar fi ea), supusul şi continuatorul său. Rusia, la rându-i, este imperiul pe care doar ce l-am schimbat cu unul şi mai pervers. Dar Rusia ne-a dat comunism şi Rusia ni l-a dat pe Iliescu! Rusia e rea şi trebuie înjurată cu simţ de răspundere, chiar dacă este o superputere care poate să ne facă viaţa grea. Dar dreapta vede numai în alb şi negru. Nu există înţelegere cu muscalii. Nu există pace cu ei. Există fie dragoste chioară, fie război nimicitor.
De cealaltă parte a baricadei, stânga vine cu un discurs naţionalist în spatele căruia nu se ascunde nimic altceva decât un pro-europenism exacerbat, încă prea entuziast şi... internaţionalist! Discursul socialiştilor este un hibrid foarte ciudat de tradiţionalsim românesc, manifestat şi în motivele decorative de pe afişele de campanie, şi un soi de marxism care l-ar face pe Primul Tovarăş să se întoarcă în mormânt. Cum atacă stânga discursul adversarului? Terfelindu-i candidaţii, prin ad hominem-uri greţoase (germanul liberal este "gângav", blonda de la Drept este pupila preşedintelui şi alte apelative mai puţin academice etc.).
Sigur, mai există şi candidaturi din partea unor populişti pe care nici măcar prostimea nu îi mai ia în serios, din partea unor vopsitori de bănci întru veşnica ciudă a minorităţii maghiare şi alte specimene pe care nici propriile familii, de sânge sau politice, nu le votează. Primesc, totuşi, atenţie. Din partea mediilor care sunt obligate să satisfacă în mod egal poftele doritorilor de fotoliu prezidenţial. Ce ar trebui să facă mediile? Să ofere candidaţilor dreptul de a se exprima în spaţiul public şi să prezinte impactul pe care-l are fiecare în parte. Ce fac mediile? Într-un hidos exerciţiu de supunere faţă de reflexele comuniste adânc înfipte în cortexul colectiv al electoratului, fac topuri ale candidaţilor după numărul de case pe care le au, după titlurile academice şi după cât de dubioase sunt acestea, după averi, după cât de burghezo-moşieri sunt ei! Mesajul nu este dificil de descifrat. Publicul este îndemnat să urască oamenii pentru că au făcut mai multe decât el. Acelaşi mecanism a amorţit populaţia românească după Al Doilea Război Mondial. Parada hidoasă a comuniştilor cu bogăţiile vechilor bogaţi, trenurile cu aur ale regelui şi promovarea unor incompetenţi în funcţii cheie sunt etaloanele spre care trebuie să privim atunci când suntem martorii denigrării unor oameni pentru simplul motiv că au mai mult. Nu este important cum au obţinut ceea ce deţin. Este treaba justiţiei să afle dacă cele şase case ale germanului sunt sau nu obţinute pe căi necurate. Nu este posibil să influenţezi votul avansând asemenea criterii!
Preşedintele României are, conform Constituţiei, un rol de mediator între puterile statului şi de reprezentant al României în varii contexte internaţionale. De asemenea, el este un filtru pentru actele normative care sunt emise de Parlament. Competenţele în aceste domenii sunt mult, mult mai importante decât talentul în afaceri sau în furăciuni presupuse şi nedovedite în instanţă! Presa, în schimb, departe de a încerca să educe publicul, îl hrăneşte cu ceea ce acesta vrea, asemeni unui părinte care nu-i dă copilului său decât ciocolată. Drept urmare, viitorul preşedinte va fi cel mai sărac dintre candidaţii de care a auzit toată lumea, ba şi cel care şi-a făcut titlu de glorie din "a da", pentru că românul asta înţelege că trebuie să facă un om politic: să dea, în loc de a crea contextul în care alegătorul să-şi ia singur.
"Cel mai bun argument împotriva democraţiei este o discuţie de cinci minute cu alegătorul mediu". (Winston Churchill)
